Rasul


Rasul apartine familiei Felidae care include 4 specii si are raspandire numai in emisfera nordica, cu precadere in America de Nord. In Europa vestica si centrala unde populatiile au fost exterminate masiv in secolul 19 au fost reitrodusi din nou in habitatele initiale. Se intalnesc de asemenea inCarpatii romanesti, Rusia europeana si asiatica. Este un animal care are o talie mijlocie, blana galben-roscata, cu pete ruginiu inchis spre negru, mai mult sau mai putin evidentiate inchis si urechile terminate cu smocuri de peri lungi si negri.

Au labe lungi prevazute cu pernute, adaptate pentru mersul prin zapada, si gheare retractile in teci. Picioarele din spate sunt puternice, adaptate pentru salturi. Masculul (21 kg) este mai mare decat femela (18 kg), o inaltime la umar de 45-86 cm. Este un animal singuratic, care vaneaza nocturn. Este un animal agil si feroce.

Traieste in padurile dense de inalta altitudine. Desi vaneaza numai pe pamant, se poate catara in copaci si poate inoata. Este un animal carnivor, care consuma specii diverse, de la soareci la cerbi, insa hrana principala o constituie capriorul. In zonele in care exista o densitate ridicata a caprei negre, va prefera si acest gen de hrana. Foarte rar consuma iepuri si alte animale, pui de mistret, veverite, soareci si cocosi de munte. In situatia in care este infometat, concureaza pe hrana cu lupul si alte animale necrofage, in special ursii.

Vezi Galerie foto

Râsul, vânătorul invizibil


Strecurându-se noaptea prin păduri, râsul a devenit concurent fără voie al vânătorilor. Păşeşte pe poteci fără să mişte o frunză, umblă solitar şi lasă urme puţine.

Vizuinile lui, ascunse în scorburi, sub trunchiuri căzute sau în văgăuni de stâncă, sunt de nereperat. Cutreieră pe suprafeţe foarte mari, în zone inaccesibile omului, pe care îl evită, prudent. Numele lui – râsul (Linx linx) – vine de la ţipătul caracteristic. De multe ori, sunetul fioros e menit să alunge puii de un an de lângă mamă, pentru a face loc următoarei generaţii. Râsul trăieşte în munţii României, cu o concentrare uşor mai mare în ramura orientală, dar şi în zonele subcarpatice, acolo unde găseşte păduri compacte şi hrană. Carnivor obligatoriu, vânează noaptea, iar prada merge de la şoareci la cerbi.

Acum ştim mult mai multe despre această specie enigmatică decât acum opt ani, când, împreună cu alţi colegi, am început proiectul de cercetare şi conservare a carnivorelor mari în judeţul Vrancea, susţinut prin Programul LIFE Nature. Pe teren am înţeles că acuitatea simţurilor şi precauţia acestui vânător nocturn ne vor împiedica demersurile. Întâmplări cu râşi am trăit puţine, toate legate de faptul că încercam să capturăm câteva exemplare – asta timp de vreo patru ani, cu 200 de zile de pândă pe an. De cele mai multe ori, eram pur şi simplu fentaţi de râşi, iar contactele nu erau în situaţii care să ne umple de fală. Un simplu cartonaş îmbibat cu irezistibila esenţă de iarba-mâţelor (Nepeta cataria) şi felinele, cu mirosul lor extrem de fin, vin aţă la capcane. Cuştile atraumatice se închid, urmează tranchilizarea şi animalul capătă un colar cu emiţător radio şi GPS, astfel încât echipa noastră să-i poată monitoriza deplasările şi comportamentul.

Mai târziu, prin 2005, în studiul râşilor din Vrancea s-au utilizat camere video cu infraroşu şi senzori de mişcare. Muţi de uimire, am urmărit cum primăvara masculii şi femelele petrec împreună câteva zile pline de dragoste. Acum avem date care să confi rme că râsul preferă pădurile de munte, întinse şi liniştite, dar coboară şi pe dealurile mai înalte, instalându-se în păduri dese sau râpe adânci, cu tufărişuri de nepătruns. Patrulează pe culmi sau în plantaţii de conifere de pe lângă zonele stâncoase. E un animal ataşat de teritoriul lui, care îşi păstrează potecile, în stare totuşi să parcurgă peste 40 de km într-o singură noapte dacă are nevoie de hrană.

În Vrancea, teritoriile râşilor monitorizaţi prin telemetrie şi GPS sunt similare cu ale felinelor din Polonia şi Elveţia – circa 480 kmp. În ultimii ani, în acest judeţ a fost evaluat un efectiv de circa 80 de exemplare (5,5% din populaţia României şi 3,5% din populaţia Europei). Râsul este un carnivor de talie mijlocie, categoric cel mai mare felid din Europa. Ajunge la 45 de kilograme, 1,5 metri lungime şi o înălţime de 85 cm. Urechile lui mari, de 4-5 cm, se termină cu smocuri de păr care îl fac de neconfundat. Blana gălbui-roşcată are pete negre foarte variate, astfel încât se poate spune că nu există doi râşi identici. Chiar şi urmele râşilor sunt discrete.

Ghearele nu apar imprimate decât dacă se caţără sau alunecă. El lasă în urmă o pârtie foarte sinuoasă, cu întreruperi dese, care sugerează salturi mari. Tot din salt îşi atacă şi prada, pe care o ucide în mod caracteristic felinelor, agăţându-se de ea şi apucând-o de beregată, fără să o eviscereze, ca lupul, ci omorând-o prin asfi xiere sau printr-o hemoragie puternică. De regulă, după ce se hrăneşte, lasă craniul, oasele şi viscerele intacte. Cum râsul consumă puţin la o masă, prada e adesea reperată de urşi, care îl alungă, sau de alte animale, astfel că şansele de a găsi un animal ucis de râs sunt foarte mici.

Odinioară răspândită în toată Europa, felina aproape că a dispărut în ultimul secol din vestul şi centrul continentului, fiind redusă la câteva populaţii izolate, cu un număr mic de indivizi. În ultima sută de ani, populaţia de râs din România a cunoscut o evoluţie pozitivă (de la circa 150 de exemplare în perioada 1930-1940, la peste 1.500 de exemplare în prezent). În ultimul deceniu însă, din cauza influenţei activităţilor umane, curba este descendentă. În estimările anuale ale autorităţilor există tendinţa de supraestimare a populaţiei de râs (cifrele oficiale dau 1.800-2.000 de exemplare), atât din cauza lipsei de informaţii privind ecologia speciei, cât şi a modului de realizare a acestor estimări. Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (IUCN) consideră că specia e pe cale de a fi ameninţată într-un viitor apropiat. Studiile au ca finalitate implementarea unui plan de management care să combată eficient braconajul şi fragmentarea habitatelor, dar şI să conştientizeze opinia publică, pentru a reduce efectele activităţilor umane. Numai în sezonul 2009-2010 a fost aprobată vânarea a 150 de râşi pe teritoriul României. Ne-am întrebat mereu de ce.

Ca specie protejată, vânarea râsului trebuie justificată de existenţa unor pagube în rândul şeptelului sau de primejduirea vieţii oamenilor. În România, astfel de cazuri sunt foarte rare. În schimb, sunt dese situaţiile în care vânătorii se plâng că râşii le omoară căpriorii sau cerbii! Ei, şi atunci întrezărim răspunsul la chinuitoarea noastră întrebare: râşii sunt concurenţi cu vânătorii şi – din păcate – râşii nu pot da legi. La finalul proiectelor pentru carnivorele mari din Vrancea, în 2010, după studii îndelungate, bine fundamentate pe teren, ştim ce paşI trebuie făcuţi pentru a conserva râşii, lupii şi urşii din judeţ. Trebuie protejate suprafeţe sufi cient de mari pentru a se asigura perpetuarea speciei, trebuie asigurate căi de deplasare între diferitele habitate şI trebuie delimitate zone-tampon, unde carnivorele mari să coexiste cu activităţile antropice. Toate acestea se realizează în prezent în reţeaua ecologică locală de protecţie, în care Parcul Natural Putna-Vrancea joacă un rol-cheie.

Text: Silviu Chiriac

Silviu Chiriac este expert în arii protejate la Agenţia pentru Protecţia Mediului Vrancea.
Mai multe detalii despre proiect la www.carnivoremari.ro.

Acest articol este publicat la http://www.natgeo.ro/natura/habitat-conservare/9151